Coborând de pe catamaran, am aflat că habar nu aveam unde ne aflam, că nu aveam internet și că telefoanele noastre erau aproape moarte. Încercările noastre de a-i întreba pe unii dintre localnicii de pe drum unde ne aflam au fost fără succes. Engleza thailandeză este la un nivel foarte scăzut. Eram încă atât de uimiți de tot ce s-a întâmplat pe mare, încât nu ne-a păsat deloc când vom putea ajunge la casa noastră. Ce aveam de gând să facem cu doar 99 de baht nu era clar. Important era că eram vii și sănătoși. Am continuat pe una dintre străzi și am dat peste un cetățean vorbitor de limbă rusă înalt de doi metri. Încercările noastre de a afla de la el unde ne aflam s-au evaporat și ele când ne-am apropiat de el și am văzut că era atât de beat încât nici el nu știa unde se află. Am decis să așteptăm să vedem dacă va trece o navetă. Nu au trecut 10 minute și a apărut una. Era condusă de un bunic thailandez, în vârstă de aproximativ 70 de ani. L-am oprit și am avut încredere că a înțeles unde este hotelul nostru și că suntem pe drumul cel bun. Am fost și mai mulțumiți când a spus "Ok, urcați". După o călătorie de 30 de minute într-o direcție și mai necunoscută, am ajuns la un loc super aglomerat care se pare că era ultima oprire a domnului. Coborând, am făcut o nouă încercare de a afla de la el unde ne dusese? A fost primul nostru râs al zilei. Se pare că bunicul știa două cuvinte în engleză și când ne-a văzut așteptând să ne luăm banii de bilet ne-a spus să urcăm, neînțelegând deloc ce îl întrebasem. Ne-a costat exact 100 de baht și eu aveam 99. I-am dat un pumn de monede în mână și bine, nu a arătat nicio dorință să le numere, ca să nu ne expunem și să decidem să ne certăm pentru vreun baht. Am întrebat de turiști și am aflat oricum de la ei că ne aflam pe partea total opusă a insulei față de complexul nostru. Am zâmbit din nou. Totul devenea din ce în ce mai distractiv. Celălalt lucru pe care l-am realizat atunci a fost că am dat peste Festivalul Anual al Insulei. Cum se face că am nimerit-o și pe asta? Nu era nimic întâmplător în legătură cu asta. Era o scenă în aer liber și formații muzicale, mii de oameni în jurul lor și zeci de corturi cu mâncare delicioasă. Frumos, da, dar noi nu aveam o singură bâtă. Singuri, înfometați, fără bani, dar... supraviețuind și la un concert. Chiar nu există o zi ca asta. Dar totul e bine când se termină cu bine. Ne-am învârtit în jurul nostru, înfulecând mâncărurile delicioase ale căror aburi fluturau în jur. Am ascultat și am urmărit cel puțin o parte din concertul interesant. Ca și cum am fi avut nevoie de un astfel de final, pentru că ne-a ridicat foarte mult moralul. Bine, dar cum aveam de gând să ajungem acasă? Am căutat taxiuri și ne-am întrebat cât ne-ar costa să ajungem la căsuța noastră de pe cealaltă parte a insulei. Aceștia, văzând că nu avem bani, au refuzat să ne lase să le dăm ceva în incintă, dar acesta era și un motiv să ceară orice sumă. În mai multe locuri ne-au cerut 1.200 baht. I-am refuzat instantaneu. Nu numai pentru că mi se părea mult, dar adevărul este că noi scoteam zilnic monedă locală de la un bancomat din Chaweng și aveam la dispoziție aproximativ 600 de baht la noi acasă acolo. Asta ne mai rămânea să conducem și nu puteam să le plătesc nici acolo. În afară de orice altceva, nu aveam la mine nici un card de debit sau de credit, acestea erau în seif. Ce s-a dovedit a fi în final? Nu am avut o mișcare utilă. Ne-am întors la poziția de plecare pentru a ne interesa dacă mai există vreo ultimă navetă pentru ziua respectivă și pentru a cere să o plătim când ajungem acasă. Pentru ca circul să fie complet, în același loc în care coborâsem cu 2 ore în urmă, l-am văzut pe același bunic care trebuia să facă ultima cursă. Ah, eram fără niciun ban. Nu am avut încotro și ne-am urcat. În navetă am întâlnit alți europeni care ne-au dat o licărire de speranță că ultima ei oprire era în Lamai și noi eram în direcția cea bună. Înăuntru erau două bănci care luau cam 10 persoane așezate. Lângă șofer am văzut un cuplu de thailandezi și olandezi. Din fericire pentru noi, fata știa engleză și am reușit să o motivăm să îi spună bunicului că nu avem bani și că nu îl vom minți și îi vom plăti la recepție când ne va da o cursă. Cât și ce a înțeles a fost o enigmă totală, dar măcar i-au explicat în limba lui maternă. Încet-încet, unii oameni coborau, alții noi urcau, dar la un kilometru de obiectivul nostru, eram doar noi și cuplul în cauză. La un moment dat, femeia thailandeză i-a spus ceva șoferului și m-a rugat politicos să cobor și să mă duc lângă el pentru a-i explica unde să conducă, deoarece urma să urce pe drumul de pământ pentru a nu ne aștepta prea mult și a decide că am fugit și l-am mințit. Am ajuns lângă el când a oprit brusc pe stânga, s-a uitat la mine cu o față acră, m-a certat în thailandeză, din care nu înțelegeam nimic, și a vrut să coborâm. Am bătut la geam rugând-o pe compatrioata lui să mă ajute. Ea i-a spus ceva și el a continuat, iar când eram foarte aproape, a tras din nou la stânga și scena s-a repetat. Dar de data aceasta țipa și mai tare și mă amenința, ținând telefonul în mână. După o altă explicație din spate, am plecat pentru a treia oară și am ajuns încet la complex. Am lăsat-o pe soția mea ca un fel de pariu și am fugit afară să iau niște bani. Îmi spusese că vrea 400 de baht, ceea ce, având în vedere banii disponibili, îmi convenea perfect. Am luat toți cei 600 din seif și i-am dat totul. Acesta a fost un alt motiv pentru un alt zâmbet între noi. Tipul era atât de fericit să primească un bacșiș de 200 baht încât, dacă știa engleză, îl vedeam deja lucrând pentru noi în cele două zile rămase. Inuman de epuizați de toate acestea, am băut un cocktail Hong Tong și o Coca-Cola, iar asta s-ar putea să fi fost singura noastră noapte care să conteze că am dormit ceva.