Startul excursiei a fost stabilit din nou dimineața devreme, când microbuzul firmei organizatoare a venit să ne ia de la complex și să ne ducă în port, unde împreună cu prietenii noștri urma să ne îmbarcăm într-o navă mare, pe care am luat-o spre destinația finală. A fost un pic de agitație, care nu a fost prea îngrijorătoare, însă copilul prietenilor noștri (un băiețel de 4 ani) nu a primit prea bine și a adus un pic de agitație în rândul companiei. În cele din urmă, după ce ne-am transferat pe bărci cu motor mai mici, am ajuns la prima locație. Urma să escaladăm un masiv stâncos fără un traseu clar definit, iar obiectivul erau câteva puncte de belvedere de unde să ne bucurăm de priveliștea frumoasă. Minunat, dar nimeni nu ne avertizase cu privire la cățărarea extremă, iar noi toți purtam ...flip flop-uri. Pentru a aduce lămuriri suplimentare cu privire la traseul de cățărare, care nu a fost deloc scurt, lipsa unui traseu desemnat a însemnat cățărarea din bolovan în bolovan, plus că a trebuit să ne ținem tot timpul de o coardă de ajutor. Nu spun în niciun caz că a fost imposibil de escaladat, dar cu siguranță a necesitat o atenție deosebită, deoarece majoritatea bolovanilor de pe erau ascuțiți și aveau o formă neregulată. Dacă mai adăugăm și cele 110 kilograme pe care le aveam într-un corp de 192 cm, a fost un semn de prudență extraordinară pentru mine. Dar, din nou, nu aveam de gând să mă expun, așa că m-am grăbit curajos să ajung în vârf. Soția mea, de aproximativ 1,90 m și 60 de kilograme, era la câțiva metri în fața mea, aruncând o privire spre locul în care mă aflam. Mărturisesc că transpiram abundent după doar câțiva metri, iar tricoul meu era de parcă tocmai ieșisem din baie. Din păcate, greutatea a fost neiertătoare. Cumva, mă simțeam mândru că atinsesem punctul de belvedere nr. 1, dar mai erau încă două înălțimi de atins. Eram la jumătatea drumului spre a doua terasă când soția mă pierduse deja din vedere și ajunsese la punctul de observație numărul 2. Comunicam, dar numai prin auzul vocilor noastre. Chiar în acel moment frânghia nu a mai reușit să mă țină, m-am învârtit pe ax, unul dintre flip-flops s-a rupt și a zburat într-o direcție neclară, dar căzând aproape de mine. Am zburat scurt în jos și am reușit să pășesc cu un picior destul de stabil, celălalt blocându-se într-o piatră ascuțită. Din fericire pentru mine, am reușit să aterizez și să mă așez pe un bolovan care nu s-a rupt în două, iar forma lui era de așa natură încât daunele nu au fost mari. În timp ce această performanță semi-acrobatică a mea avea loc, se pare că am scos un strigăt care a ajuns la jumătatea mea și ea a coborât imediat să vadă în ce stare mă aflam. Noroc că erau și alți europeni în jurul meu care mi-au oferit imediat ajutor. Rezultatul a fost - un flip flop rupt, cu care nu am mai putut continua drumul de întoarcere, și două degete de la picioare care sângerau din cauza impactului cu piatra ascuțită. "Bine că nu m-am lovit de o piatră ascuțită în timp ce stăteam jos!". Acestea au fost primele mele cuvinte și cumva profeția bunicii din Bangkok, care a prezis că nu mă voi mai întoarce niciodată la Sofia, a apărut ușor în mintea mea. Cu toate acestea, când totul în acest incident s-a terminat cu pagube minime, am decis totuși să nu-i acord atât de multă atenție. Totuși, aveam nevoie de pantofi sau de alți flip-flops pentru a mă putea întoarce acolo jos și a nu risca să fiu bătut din nou. În acest moment, norocul mi-a reamintit din nou că este prietenul meu de încredere. Un cuplu tânăr din Danemarca trecea pe lângă noi, iar băiatul, văzându-mi degetele de la picioare însângerate și flip-flopii rupți, mi-a oferit-i pe cei de rezervă pe care îi luase pentru orice eventualitate. "Incredibil", mi-am spus. Care erau șansele ca cineva să aibă flip-flops de rezervă în alpinism? Nu foarte mari. Dar, atunci când norocul te ajută, iei o mână plină. I-am mulțumit tipului și am convenit să i le înapoiez când ajungem jos, iar apoi a trebuit cumva să mă agăț de al doilea flip flop ca să nu fiu complet desculță. Acesta este momentul să vă spun că am decis să nu arunc această pereche a mea pentru că ar fi putut fi cusută. Și acum probabil vă întrebați: "De ce erau atât de importante pentru mine?"
Probabil vă amintiți că acestea sunt aceleași pe care le-am cumpărat de la Jungseylon Mall din Phuket. Nu numai că aveau valoare emoțională, dar purtau și un mesaj frumos și, mai ales, erau o marcă de calitate care putea fi reparată. Nu veți fi surprinși să aflați că, după ce am fost cusută la Sofia, am purtat acești flip-flops la mare și până în momentul în care am scris această poveste. Amuzant, nu-i așa? Dar lăsați-mă să duc povestea mai departe. După ce am ajuns acolo, am reușit să găsesc niște alcool pentru a-mi spăla rănile de la degetele de la picioare și de acolo ne-am urcat din nou în barca rapidă. Aceasta ne-a dus pe o altă plajă unde era un golfuleț și marea era mai calmă și acolo urma să ne testăm abilitățile de canotaj în perechi. Provocarea părea grozavă, dar organizarea era uluitoare. Într-un moment ca acesta era imperios necesar să avem un ghid de barcă și unul care să ne urmărească pe toți pentru a supraveghea procesul, deoarece nu era tocmai sigur, mai ales pentru cei ca noi care nu știau să înoate. Sună rușinos, dar cel puțin am recunoscut asta. Ne-au pus veste de siguranță, toate actele noastre au fost depozitate în saci de scufundări care au rămas cu noi pe canoe. Am plecat, dar cu detaliul că eram ultimii și nu era nimeni în spatele nostru. Traseul a fost pe mare, apoi a trebuit să trecem printr-o lagună stâncoasă, ajungând pe o altă plajă de unde am văzut lacul Erawan. Toată lumea trecuse prin secțiunea cu laguna, unde cuplurile trebuiau să se aplece pe spate pentru a putea traversa cu succes și a nu se lovi cu corpul și capul de diamantele proeminente extrem de ascuțite ale peșterii din această parte a traseului. Era rândul nostru să împingem canoea de acolo și nu vedeam absolut pe nimeni în jurul nostru. Manevrând canoea, la un moment dat nu am reușit să ne înclinăm bine corpurile și barca s-a răsturnat în apă, iar sacii de scufundări au zburat afară împreună cu flip flopii. Eram într-o peșteră și într-o gaură de 10 pe 5 metri, singuri. Instinctiv, în momentul răsturnării, am reușit să apuc una dintre elice pentru a păstra distanța față de stâncă, astfel încât să nu ne lovim de ea, pentru că, așa cum am menționat, diamantele ascuțite ieșeau una lângă alta și erau super periculoase. Eram vizibil speriați pentru că nu vedeam pe nimeni și, chiar dacă aveam vestele de salvare pe noi, era pentru prima dată când intram în contact cu marea, iar lipsa fundului într-o situație ca aceasta sporea anxietatea noastră. Ne-am agățat amândoi de o barcă răsturnată, cu elicea între picioarele mele. Partea proastă era că, în ciuda golfului, exista o maree care împingea canoea din ce în ce mai în spate și riscam să ne lovim de stâncă, și înapoi. Am început să strigăm după ajutor. Se pare că norocul ne-a acoperit din nou, deoarece unul dintre cuplurile bulgare prietenoase auzise strigătele noastre și s-a îndreptat spre noi pentru a ne ajuta. Auzind că vine ajutor, se presupune că ne-am calmat puțin, dar chiar în acel moment am scăpat elicea, deci barca. Prietenii noștri se apropiau deja (erau înotători excelenți). În momentul în care erau destul de aproape de noi, a trecut un nou val și, pentru a nu ne sparge capul pe stânci, am reușit să o țin pe soția mea în fața mea, în timp ce eu mă îndepărtam puțin cu brațul. Rezultatul a fost clar - carnea a două dintre degetele mele a fost smulsă din cauza diamantelor ascuțite în care erau înfipte. Nu am avut altă șansă, pentru că următorul val ar fi putut fi un coșmar. Sângele revărsat m-a speriat și mai mult, deoarece a început să păteze apa, iar noi nu știam cum era fauna marină din jurul nostru. Literalmente, în ultimul moment au apărut prietenii noștri, iar cu ei a venit rapid un thailandez de la organizatorii grupului. Împreună ne-au ajutat să ne deplasăm cu 5-6 metri mai în larg, unde știau că există o mică secțiune în stânci pe care am putea călca temporar. Surprinzător pentru noi, thailandezul, în loc să ne ia și să ne ducă la plajă cu canoea lui, ne-a pus în alta despre care a spus că este "mai fiabilă" și ne-a pus să o cârmim din nou și să terminăm totul singuri. Nu este credibil, dar într-un fel ne-a făcut să ne simțim mai bine. Ajungând pe plajă, am fost dus la o stație medicală specială pentru a primi primul ajutor, care mi-a spălat atât degetele de la picioare, cât și mâna și le-a bandajat pe amândouă. Am fost deosebit de recunoscători prietenilor noștri, despre care nu este exagerat să recunosc că probabil ne-au salvat de la daune foarte grave și, Doamne ferește, de la ceva și mai înfricoșător. Acesta a fost al doilea moment în care am văzut pentru scurt timp o legătură cu prezicerea bunicii din Bangkok, dar din nou am decis să nu acord o atenție atât de serioasă, la urma urmei eram vii și sănătoși. Toate aranjamentele pentru excursie au continuat cu un lung tronson de scări care să ne ducă până la View Point, la lacul Erawan. A fost puțin cam greu să pășim desculți, dar de asta ne-am dus, să vedem maximul. Aici a fost un moment foarte amuzant. Tot drumul până sus am auzit ceea ce părea a fi focuri de mitralieră adevărate și zăngănituri super puternice. Bine că nu am întrebat de la început ce era asta, pentru că nu aș fi continuat urcarea. În cele din urmă, prietenii mei mi-au spus râzând că erau șerpi cu clopoței. Bine că nici ei nu au tunat și mai serios.
În timp ce scriam, mi-am amintit că, în drum spre acest parc de pe malul mării, la port, am fost fotografiați ca suvenir, iar această fotografie cu noi încă se află în sufrageria apartamentului în care locuim în Sofia, împreună cu o altă fotografie, despre care vom vorbi mai târziu. După această acțiune ciudată, ne-am întors la hotel seara târziu și am decis să ne relaxăm pe terasa întunecată cu un cocktail Hong Tong și o cola. Ca să nu spuneți că partea distractivă se terminase pentru acea zi, urma să fie o nouă doză de frică și râs în același timp. Ne-am așezat pe terasă și ne-am pus picioarele sus, pe pervaz, fără să știm ce se întâmplă acolo jos. Tocmai ne salutam, când ceva a căzut și s-a prăbușit pe acoperișul casei care era la câțiva metri în fața noastră, cu copaci între casele noastre. "Sfârșit! Ăsta e un șarpe acum", am spus eu și, printre râsete, ne-am întors în casă, barând ușa musafirilor nepoftiți. Înăuntru, a urmat verificarea nocturnă cu lanterna. A venit totuși un moment de reasigurare și o încercare de somn. Indiferent ce am spus, nu am avut o noapte odihnitoare. Fiecare mic zgomot, chiar dacă era în somn, ne capta atenția și făcea din nopți un adevărat coșmar. Noroc că după fiecare noapte venea o zi care ne arunca din nou și din nou în dimensiunile paradisiace ale acestui loc magic.